​Moldovenii s-au bucurat de sărbători deosebite. Toate sărbătorile, indiferent de menire, au farmecul lor. Sărbătorile de iarnă încep odată cu Postul Crăciunului, deşi e post este o perioadă bogată în obiceiuri. Reperele mai importante sunt: Postul Crăciunului, Craciunul, Anul Nou, Boboteaza şi Sfântul Ioan. În funcţie de acestea, grupele de tradiţii şi obiceiuri diferă. Postul Craciunului este, în felul său, un paradox: un post de bucurie; deşi în tradiţia creştină postul înseamnă pocăinţa, întristare. Postul Craciunului prevesteşte Naşterea lui Mesia, este un post de bucurie, un post uşor, cu dezlegare la peşte în fiecare sâmbătă, duminică şi sărbătoare mai importantă. Caracteristice perioadei acestui post sunt pregătirile pentru marea sărbătoare a Crăciunului şi serbarea sărbătorilor creştine din această perioadă.

O altă sărbătoare importantă, cunoscută în popor sub numele de Ovidenie. Este vorba de Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, care a rămas vreme de 12 ani în Sfânta Sfintelor a templului iudaic, pentru ca apoi să fie logodită cu dreptul Iosif. În popor se spune că, în această zi, cerurile se deschid şi animalele vorbesc; se fac praznice pentru cei ce au suferit moarte năpraznică. Sfânta Varvara (Barbara) izbăvitoarea de otravă, de bube şi păzitoarea lumii de Antihrist. O altă sărbătoare în această perioadă este şi Sfântul Spiridon, Făcătorul de minuni, fiind considerat tot un sfânt periculos, care pedepseşte fărădelegile. Frica de Dumnezeu este considerată a fi începutul înţelepciunii. Alternativa creştină la frică ce-i determină pe creştini să ţina o anumită sărbătoare este dragostea adevarata de Dumnezeu şi de sfinţi, despre care Sfântul Antonie cel Mare spune că biruieşte frica.

În fine, urmează un sfânt ţinut din dragoste: Sfântul Ierarh Nicolae al Mirei Lichiei, care a strălucit prin milostenie, inţelepciune şi propovăduirea dreptei credinţe, apărând Biserica de învăţătura ereticului Arie. În amintirea bunătăţii acestui sfânt şi azi le dau daruri de Moş Nicolae copiilor, care le află, în dimineaţa acestei zile, în ghetuţe sau sub pernă.

În popor se spune că Sfântul Nicolae ţine paza soarelui, care, sătul de mers pe acelaşi drum şi scârbit de ce vede, vrea să fugă. Alţii spun că a fost podar, corabier sau pescar şi ca are darul de a-i ocroti pe cei ce merg pe ape. Este considerat ocrotitorul săracilor şi dătătorul de noroc al fetelor sărace la măritiş. De asemenea, se spune că el aduce zăpadă, iar dacă ninge de ziua sa, va fi iarna grea.

O mare sărbătoare în această perioadă, este cea a Sfântului Apostol Andrei, cinstit ca apostol al romanilor, intrucât, din spusele istoricului Eusebiu al Cezareei reiese că lui i-a revenit, prin tragere la sorţi, să propovăduiasca Evanghelia în părţile Traciei. Acestea vorbesc despre peştera sa din Dobrogea, care încă se mai păstrează, despre izvorul şi locurile pe unde a propovăduit. Astăzi Sfântul Andrei este sărbătorit în toate bisericile, prin sfinte slujbe. De asemenea, i se aduce cinstire prin numirea copiilor cu numele său, prin zidirea de biserici avându-l ca ocrotitor. Este sarbatorit chiar şi în mass-media, unele posturi de televiziune dedicându-i emisiuni speciale în ziua praznicului sau.

Considerat patron al lupilor, în unele icoane populare este reprezentat cu cap de lup. Noaptea dinainte este cunoscută sub numele de noaptea strigoilor, de care oamenii se apărau, ungând uşile şi ferestrele cu usturoi, sau consumând mujdei. Se spune că în  noaptea Sfântului Andrei strigoii se iau la bătaie pe la hotare şi răspântii, putându-i ataca şi pe oameni. Prin unele locuri (în Moldova) se consuma o băutură numită covasă, ca oamenii să fie aparaţi de strigoi. Aceasta se prepara din terci sau turte de malai, amestecate cu apă. Amestecul era pus la fermentat, apoi consumat în ziua Sfântului.

O adevarata petrecere a flăcăilor şi fetelor avea loc în noaptea dinaintea  Sfântului Andrei, la păzitul usturoiului. Una-două bătrâne pâzeau usturoiul adus de fete pentru a nu fi furat de flăcăi. Se spunea că acest usturoi are puteri tămăduitoare, izbaveşte de strigoi,  ajută la drum lung şi la negustorie.

Practicile tradiţionale de Sfântul Andrei care s-au mai păstrat sunt cele de divinaţie. Fetele încearcă să-şi găsească ursitul, uitându-se goale în fântâni, în oglindă sau într-o cească cu apă în care se pune un inel cununat, ori mâncând o turtă sărată şi crezând că vor visa ca cel care le este ursitul va veni să le aducă apă. O altă datină păstrată în zilele noastre este aceea de a pune grîu la încolţit de Sfântul Andrei, crezând că, aşa cum va arăta grâul la Craciun, aşa va fi recoltat din anul ce urmează.

Importanţa este şi ziua de Ajun cunoscută ca zi de post aspru. În trecut, femeile mâncau numai seara prune uscate sau poame fierte. Se făcea şi un dulce tradiţional, numit "scutecele lui Isus" sau "pelincile Maicii Domnului", din turte subţiri, coapte pe plita şi umplute cu o cremă obţinută din sămânţa de cânepă zdrobită.

Când se mătură, seara, gunoiul nu se dă afară, ca să nu ai supărări şi pagube la vite. Coşurile se mătură şi funinginea se aruncă în vie, ca să încarce via cu struguri. Găinilor li se dădea să mănânce din sită, ca să se oua mult.

În dimineaţa acestei zile, acum, dar mai demult şi cu o seară înainte, cetele de copii umblau din casă-n casă cu colinda. Dar cel mai cunoscut obicei de Ajun este mersul cu icoana. Acum obiceiul durează mai multe zile în ajun de Crăciun şi nu mai e practicat de băieţii din corul bisericii, ci de preot însoţit de dascăl. Ei colindă din casă-n casă, stropind cu aghiazmă casa şi locatarii şi cântând troparul Naşterii Domnului: "Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a  lumii lumina cunoştinţei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se-nchine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, Marire Ţie!"

Repetiţiile se fac de la începutul Postului pînă la Sfântul Nicolae, ori chiar cu câteva zile înainte de Crăciun. Tradiţia era ca o ceată să-şi aleagă o gazdă, la care organiza şi petrecerea de Craciun; un om mai bogat din sat. Ca daruri, colindătorii primeau colaci (în care etnologii văd simboluri solare), mere, nuci (în care se vede apropierea de saturnalii) dulciuri, cârnaţi şi produse din carne de porc. Mai recent, primesc exclusiv bani. La casele unde nu erau primiţi sau găseau poarta încuiată, rosteau "descolindări", formule de urări negativ-umoristice adresate gazdei, ori luau poarta şi o mutau din loc.

Alt obicei întâlnit pe tot cuprinsul ţării este împodobirea bradului de Craciun, cu jucării, lumini, globuri, beţeală. Obiceiul este de dată recentă şi nu face parte din tradiţiile vechi româneşti, ci a fost preluat din Occident. Romanii aveau obiceiul de a împodobi un pom, o ramură verde, doar la nuntă şi la înmormântarea unui tânăr nenuntit. Cu toate acestea, specialiştii vorbesc despre existenţa, la sate, a unui pom de fasole sau din paie. Alţii preferau pomul "de vasc", ţinut astăzi în casă de Anul Nou, cu credinţa că aduce noroc.

Din acest lanţ de obiceiuri nu puteau, fireşte, să lipsească Moşii de Crăciun. Pentru că romanii îi pomenesc pe cei adormiţi la fiecare mare praznic. De aceea şi în ziua de Ajun se împart pentru morţi colăcei, turte şi poame fierte.

Acum Crăciunul este o sărbătoare de familie, când se adună copiii, părinţii şi nepoţii la masă. Participă la slujbele bisericii, îi primesc pe colindători, sau fac parte ei înşişi din cete. Crăciunul este considerat sărbătoarea păcii, când orice conflict încetează.

Anul Nou este mai mult o sărbătoare laică decât una religioasă. Ea marchează trecerea în noul an civil (anul nou bisericesc începe la 1 septembrie), fiind şi ziua de prăznuire a  Sfântului Vasile cel Mare. În această perioadă se întalnesc mai multe obiceiuri populare, având, în general, caracter distractiv sau de urare, dar implicând şi tradiţia românească, mai veche sau mai nouă.

Înnoirea anului conţine în sine ideea perfecţiunii începuturilor, a beatitudinii vârstei de aur. De aceea este aşteptată cu bucurie. Se consideră că există o corespondenţă între "imbătrânirea anului" şi vârsta sfinţilor din calendar. Cei sărbătoriţi la sfârşitul anului sunt moşi (Moş Andrei, Moş Nicolae, Moş Craciun), iar cei serbaţi la început sunt considerati tineri (Sfantul Vasile).

Aşa cum Crăciunul este dominat de colinde, Anul Nou este marcat de urarea cu pluguşorul, cu buhaiul, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti. Sunt obiceiuri care încă se păstrează. Poate datorită caracterului lor spectacular, sau pentru prilejul de a petrece pe care-l oferă comunităţii; pentru câştigul pe care-l au cei ce le practică, sau pentru darul comuniunii.

Cea mai ţinută sărbătoare este însă Revelionul. Fie în familie, fie cu prietenii, fie la vreo cabană, sau la marile revelioane organizate de autorităţile administrative, petrec cu joc, măncare şi băutură. La miezul nopţii, la cumpănă dintre ani, ciocnesc un pahar cu şampanie, aprind artificii, sau pocnesc; nu din bici, cum era odată obiceiul, ci cu petarde, salve.

Un obicei general, practicat de moldoveni cu prilejul Anului Nou, este Pluguşorul. Obicei agrar, cu adânci rădăcini în spiritualitate, pluguşorul este o colindă; o colindă agrară declamată, cu elemente teatrale, având ca subiect munca depusă pentru obţinerea pâinii.

În prezent, pluguşorul este mult utilizat pentru felicitarea autorităţilor şi intens mediatizat, ca şi majoritatea obiceiurilor de iarnă. Pe la case, în sate şi la oraşe, se practică în cete mici, de copii, până în dimineaţa Anului Nou. În unele locuri se mai practică Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flăcai.

În dimineaţa Anului Nou, ca o continuare a Pluguşorului, copiii umblă cu semănatul. Ei aruncă seminţe de grâu, porumb prin case şi peste oameni. Rostesc o urare scurtă primind în schimb bani, fructe, nuci, colaci. Pocniturile din bici şi din pârâitoare (mai nou, petardele) se spune că sunt menite a alunga spiritele rele. Pe de altă parte, Anul Nou este un prilej de efectuare a actelor magice şi pronosticurilor.

Boboteaza, numita si Epifanie (arătarea Domnului) este unul dintre cele mai mari praznice creştine. Este sărbătoarea Botezului Domnului în Iordan, de la Sfântul Ioan Botezătorul. Este o mare sărbătoare a creştinilor pentru ca, în această zi, s-au arătat toate Persoanele Sfintei Treimi şi tot acum se sfinţeste Aghiazma Mare.

Cu câteva zile înainte de Bobotează preotul umbla "cu ajunul"; colinda fiecare casă, cântând troparul sărbătorii şi stropind cu aghiazmă oamenii şi locul. Dacă soseşte în ziua Ajunului, este întâmpinat cu mâncare de post (prune uscate fierte, grâu fiert, mere, etc.). Pentru ca ajunul Bobotezei este zi de post aspru. Oamenii îl întâmpină pe preot cu lumânare aprinsă, la poartă; uneori îl şi conduc cu câteva case mai încolo, la ieşire. Copiii îl însoţesc şi îi anunţă sosirea, strigând înaintea lui "Chiralesa!" (de la grecescul Kir eleison = Doamne, miluieşte).

Peste tot în ţară se face sfinţirea mare a apei (Aghiazma Mare), cu care se sfinţesc obiectele. Cu aceasta apă sfinţită se stropesc casele, oamenii, animalele, păsările. Oamenii cred că este izbăvitoare de boli, sfinţitoare şi purificătoare. Ea se bea 9 zile dupa Bobotează şi, în cursul anului. Se păstrează ani de zile, cu credinţa că această apă este nestricăcioasă.

În mai multe locuri din ţară se sfinţeşte la Bobotează apa râului sau a vreunui izvor care trece prin sat.

A doua zi, sărbătorirea Sfântului Ioan Botezătorul încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Este sărbătoarea "celui mai mare om născut din femeie", care L-a botezat pe Cel propovăduit de El. Este una dintre cele trei sărbători dedicate Sfântului în cursul anului (celelalte două sunt Sânzienele (Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul) şi Taierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Prin fastul şi diversitatea lor, sărbătorile de iarnă sunt cele mai ample şi mai spectaculoase din cultura populară actuală. Aceste trăsături ale lor au făcut ca să fie atât de mult exploatate în cadrul unor spectacole şi festivaluri de folclor, încât şi acestea din urmă au devenit tradiţie. În acest sens, putem menţiona festivalurile folclorice din fiecare an „Să trăiţi să-nfloriţi” şi multe alte festivaluri desfăşurate în raion şi în întreaga Ţară.

În calendarul creştinilor, acest ciclu de sărbători este foarte important. Este cea mai lungă perioadă a anului când sărbătorile se ţin lanţ, cea mai bogată în semnificaţii şi evenimente creştine; cea care îi leagă pe moldoveni mai mult de tradiţiile populare şi de locurile natale; în multe locuri, te transferă într-o lume în care e, cu adevărat, sărbătoare.

Tolstenco V., DÎTS